Din nou, adierea trecerii doamnei cu coasa

Din nou am avut acea perspectivă, că suntem muritori, că avem timpul limitat aici. Am simțit din nou curentul stârnit de trecerea doamnei cu coasa. De data asta a fost un pic cam nehotărâtă… Din nou, unul dintre noi a fost pus jos, la podea de o boală urâtă : de cancer. Însă, surpinzător și pentru mine și pentru mulți alții, acest om s-a ridicat de data aceasta…

De ce ne tulbură ?

Ca medic într-un spital de urgență vezi lucrurile astea destul de des și ar trebui , la un moment dat să devii insensibil, să consideri lucrurile astea banale. Să consideri, așa poate cum și trebuie, că moartea este banală având în vedere câți oameni mor chiar în momentul în care tu citești aceste rânduri. Dar nu merge așa. Nu, nu. Te impresionează, te tulbură perspectiva morții, a trecerii dincolo. Și, probabil că aceste întrebări, ce este dincolo ?, ce o să mi se întâmple dincolo ?, cum e dincolo ? ne tulbură. Și n tulbură pentru că nu știm răspunsurile, dar și pentru că pe undeva, chiar și ateii, ne considerăm nepregătiți pentru această mare trecere. Și te mai tulbură ceva. Cum ajungem noi, oamenii, acești titani cu rațiune, ființe ce au inventat roata, curentul electric, internetul, zborul în cosmos și ingineria genetică. Se pare că nu suntem decât niște titani cu picioare de lut, o frunză în vânt, câteva elemente chimice ansamblate într-un mod necunoscut de genial, și care, la un moment dat, ne dezintegrăm aproape cum ne-am agregat, și rămânem doar un gând poate, în mintea și sufletele celor pe care i-am întâlnit în această viață.

Cancerul aduce ființa umană într-un stadiu de degradare cum puțini își pot imagina. Cei care vedem asta, câteodată, vrem să dezlipim acele imagini de pe retină și de pe neuroni, însă nu putem. Nu știu dacă cancerul are miros, însă înclin să cred că da. Dacă vi se pare patetic, imaginați-vă cu niște bube imense pe piele, cam pe acolo pe unde este cancerul, care curg, din care izvorăște puroiul, imaginați-vă cum e să slăbiți până la 35-33 de kilograme, indiferent cât de înalt sau înaltă sunteți, că încep să răsară tot felul de tuburi în voi prin care mâncați, respirați, mergeți la toaletă. Și asta permanent. Iar uneori cam toate zilele sunt la fel. Adică vă doare tot, aproape tot timpul.  Și sunt situații în care pacientul conștientizează ce i se întâmplă. Și întrebați-vă, voi ce ați face dacă ați fi acolo ? Ați lupta ? V-ați preda ? Atunci totul devine mai greu pentru tine ca medic, dar și pentru familia acelui om. Drama lui este evidentă, dar la ea mai adăugați și a celorlați apropiați. Neputința dă un sentiment extrem de frustrant….Mă înfioară numai când scriu lucrurile astea.

Bine, veți întreba, și de ce le-ai scris ?

Pentru că zilele trecute am avut un pacient cu cancer în stadiul terminal ce a venit la spital sângerând. Pentru moment a scăpat. Poate pentru că îmi doresc ca nimeni să nu mai ajungă în starea asta, deși știu că e o luptă pierdută de la început. Am văzut atât analfabetism la vârste tinere încât am crezut că sunt în altă epocă. Dar poate că undeva, ceva se va schimba, cineva va auzi.

Și acel cineva aș vrea să fii tu. Să schimbi ceva la viața ta, la modul cum te alimentezi, la modul cum faci mișcare, cum te controlezi la medic. Sunt unii dintre noi care ajung la medic în momentul în care nu prea se mai poate face prea mult…Adică nimic.  Poate asta ar trebui să fie altfel, așa ca un prim pas. Apoi poate că și statul ăsta ar trebui să fie forțat, prin puterea democrației, să aibă programe de screening, adică de monitorizare a bolilor cu risc. Și să ne oblige, da să ne oblige, sub amenințarea penalizărilor financiare, să mergem la doctor. Pentru că dacă fiecare din noi am vedea unde se poate ajunge și cum putem ajunge, cred că ne-am cere singuri la medic.